Jurnalul unui terapeut: Există Don Quijote?
by psih. Diana Muntean

Este năucitor cât de multe cupluri prezintă o dinamică disfuncțională bazată pe dorința, dusă uneori pînă la obstinație, a unui partener, referitoare la schimbarea celuilalt. Nefericirea e o percepție care se produce în interior, este un mod specific de a vedea lucrurile care ni se întîmplă. Fericirea nu este o entitate de sine stătătoare, aflată undeva în jurul nostru, pe care o putem atinge, defini și măsura. Dar poate fi înțeleasă ca un construct al minții pe care îl simțim în formă emoțional-dinamică.

Premisa că dacă celălalt se schimbă, atunci viața noastră va fi mai fericită, este de cele mai multe ori nefolositoare și calea cea mai dificil de urmat. Pentru că, asta ar însemna că fericirea este o stare tangibilă doar prin celălalt, ceea ce, să fim serioși, nu ne stă la îndemînă: rezultatul unui experiment în care depindem de hachițele altora este din start supus eșecului, întrucât nu putem controla variabilele care influențează efectul.

E ca și cum am construi o planetă minusculă și frumoasă (cu oiță și un trandafir roșu pe care să le iubim - lumea dorită) și din spațiu, de undeva, praful cosmic ne aduce semințe de baobabi care cresc și ne fac planeta nelocuibilă - lumea reală - iar noi devenim nefericiți că planeta NOASTRĂ se schimbă în alt mod decât ne-am fi închipuit, plus, nu suntem ÎNCĂ pregătiți să renunțăm la idilicul construit.

Am întâlnit parteneri de cuplu care au luptat ani și zeci de ani pe frontul fără dușmani al "războiului nervilor". Un fel de Don Quijote al minții, unde dușmani imaginari ne pun la încercare abilitățile, ne ascuțim armele, stăm pregătiți, ba chiar ne dau un scop acolo unde rutina zilelor a eșuat lamentabil în a ne face mulțumiți, un modus vivendi: de la certuri și șantaj, de la neglijare și răzbunare, izolare și reproșuri, până la abandonul fizic. Celălalt ajunge să construiască un model de răspuns de tip defensiv - comunicațional și comportamental - ca o formă de supraviețuire sau adaptare, de cele mai multe ori din frica de "eșec" sau de pierdere.    

Una dintre întrebările pe care o adresez partenerului cel mai nemulțumit este: "Dacă dai timpul memoriei înapoi, care au fost motivele pentru care l-ai/ai ales(-o) pe ea/el și nu altă persoană, atunci când v-ați căsătorit ?" Și-a pierdut partenerul tău aceste calități în timp, sau ele nu mai compensează defectele, în așa fel încât să le consideri tolerabile? Și nu de puține ori observ surpriza clientului când conștientizează trei aspecte: 1."partenerul încă mai deține acele calități, dar nu le mai văd, ci vânez constant defectele ca motiv pentru justificarea nemulțumirii mele"; 2."partenerul nu este o plastilină pe care o modelez cum și când vreau eu, el se apără opunând rezistență atunci când se simte atacat/criticat"; 3."cât de multă energie am consumat inutil încercând să-l schimb pe celălalt când o puteam folosi mult mai bine pentru ceva folositor mie".

Pentru că de la clipă la clipă, de la an la an, noi ne schimbăm, așa cum o apă care curge nu e niciodată identică cu ea însăși. Iar schimbările sunt opusul previzibilului. Dar previzibilul știm cum să-l abordăm, deci îl preferăm, nu ne mai temem de el; iar "frica păzește bostănăria". Însă încremeniți în paza și grija bostănăriei, nu mai avem cum explora lumea.

Și uite așa, vine un moment sau o zi în care înțelegem că: schimbarea este inevitabilă, frica nu ne face fericiți și Don Quijote există!

Cu drag,
Psihoterapeut în formare Diana Muntean
Școala Sistemică de Formare by Gamma Institute
https://www.scoalasistemica.ro/news/visezi-sa-devii-psihoterapeut-poti-c...