Jurnalul unui terapeut: Despre limite, cu fermitate
By psih. Mădălina Belcescu

Am plecat de dimineață de acasă și am luat autobuzul. Recunosc, am fost tare bucuroasă când am găsit un loc la geam care să îmi permită să citesc fără să deranjez pe nimeni și fără să mă deranjeze nimeni dacă dorește să coboare. Știți locurile acelea din față unde stai cu fața către restul oamenilor din autobuz? Pe unul din acela m-am așezat eu și îmi era tare bine. Aveam o carte nouă pe care o devoram, așa că eram în stare să citesc și când mergeam pe jos, nu numai cu autobuzul.

Zis și făcut! Doar că, două minute mai târziu, o fetiță de grădiniță, vine fix peste mine și nu vrea cu nici un chip să se așeze pe locul liber din stânga mea. Părinții nu reușesc (și după părerea mea, nici nu prea încearcă) să o convingă pe fetiță că locurile din autobuz nu sunt rezervate de acasă și că nu prea ai ce să faci dacă locul e deja ocupat. Tatăl încearcă să o ia cu vorba, dar fetița e decisă să își ocupe locul și începe să împingă și să mă lovească (cu forța unui copil) peste genunchi. La un moment dat, reușește să se strecoare între mine și geam, dar nu e mulțumită de această reușită, așa că verbalizează la îndemnul mamei o formulă magică, formulă ce îi poate aduce locul dorit: „Te rog să mă lași să stau aici!”. Toți ochii din autobuz sunt înspre noi, aveam și o poziție privilegiată care permitea acest lucru, s-a dus timpul meu pentru lectură, așa că mă ridic, nu fără a-i spune fetiței că ceea ce a făcut nu este deloc în regulă. Părinții nu spun nimic.

Și în timp ce îi explic ferm și calm fetiței ce părere am despre eveniment, îmi dau seama că nu eu trebuie să îi spun lucrurile acestea, ci părinții ei, dar ei nu au nici cea mai mică reacție de refuz sau de a explica imposibilitatea unei anumite activități, de a spune „Nu”. Scena se repetă treizeci de secunde mai târziu, când fetița începe să repete în mod obsesiv: „Tati, vino aici!”, până când tatăl se conformează și se așează pe locul liber de lângă ea. Mami nu are nici o reacție. Două stații mai târziu, își amintește de vulpița pe care a uitat-o acasă, așa că până am coborât eu din autobuz, adică după alte două stații, s-au repetat cuvintele „vulpița” și „acum” ca un refren al unei dimineți în care nimic nu era așa cum își dorea fetița.  

Așa că după ce am coborât, am meditat puțin la ceea ce tocmai se întâmplase și mi-a fost aproape milă de fetița aceasta care nu știa să își gestioneze frustrarea. Pentru simplul motiv că părinții ei nu au știut cum să o pregătească pentru un moment în care nu va primi ceea ce își dorește. Nu poate nimeni blama un părinte că vrea să îi ofere tot copilului său dar oare cum va fi atunci când copilul va cere imposibilul? Mi-am amintit de o mamă a unei adolescente care a sunat într-un moment de disperare la cabinet pentru că fiica ei se încuiase în baie și amenința că se sinucide dacă nu îi dă o anumită sumă de bani. Și mi-a fost din nou milă de părinții aceștia care peste ceva timp își vor aduce copilul la un specialist să „îl repare” pentru că ei nu au realizat la momentul potrivit că în parentingul necondiționat, singurul lucru necondiționat e Iubirea pentru copilul lor.  

Pentru că a fi părinte nu înseamnă să fii doar un furnizor pentru copilul tău și să îi dai tot ce își dorește el. Părinte înseamnă să îl înveți pe copilul tău să gestioneze o stare de frustrare sau de angoasă sau de eșec. A fi părinte înseamnă să fii acolo alături de el atunci când nu știe cum să își gestioneze furia și să îi dai voie să o exprime, fără să i-o interzici sau să îi distragi atenția, dar și fără să îl lași să o proiecteze asupra celor care nu i-au permis să obțină ce și-a dorit.

A fi părinte înseamnă să îl ajuți pe copilul tău să se pregătească pentru a gestiona propriile frustrări atunci când va fi la rândul său adult. Pentru că atitudinea în care totul „mi se cuvine” pe care o promovăm atât de intens acum, nu doar din rolurile de părinți, se reflectă în tot ceea ce face acel copil devenit adult. M-am întâlnit deseori în ultimul timp cu tineri incapabili să spună STOP unei relații toxice, pentru că au fost educați că totul este posibil și că orice relația poate fi ca nouă! Pentru că ei pot! (Relațiile pot fi vindecate, dar un dinte plombat nu va mai fi ca unul sănătos, nu? Atunci aceasta așteptare nerealistă se va transforma din nou în frustrare, pe care am văzut deja că nu prea știm să o gestionăm!) Sunt oameni care nu știu să renunțe și să iasă din cercul vicios al unor soluții ineficiente, pentru că se păcălesc că de data aceasta va fi altfel! De data aceasta, sigur va fi mai bine! Nu renunță pentru că adulții din copilăria lor i-au educat că dacă cer suficient de mult, sau de frumos, sau dacă se zbat, sau dacă muncesc suficient, pot obține orice!

Dar uite că vulpița mai poate fi uitată și acasă uneori, și atunci ce faci? Cum trăiești cu faptul că un adult încăpățânat nu a vrut să te lase pe scaunul lui? Dacă părinții nu reușesc să își ajute copiii să înțeleagă că nu totul li se cuvine, ci să îi ajute să înțeleagă că nu sunt mai puțin merituoși dacă nu au obținut tot ce și-au dorit, poate că în acele momente de frustrare ale vârstei adulte, va deveni foarte utilă întrebarea: Oare ce mi se cuvine, mi se și potrivește?

Cu drag,

Mădălina Belcescu

Psihoterapeut de familie şi cuplu
Școala Sistemică de Formare by Gamma Institute

https://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie