Psihoterapia, dincolo de ușa închisă
​by psihoterapeut în supervizare Mădălina Belcescu

De fiecare dată când trebuia să aștept pentru o întâlnire cu o persoană pe care nu o mai văzusem anterior, indiferent de natura întâlnirii, începeam să mă gândesc la ce se întâmplă dincolo de ușa închisă: oare cum va arăta omul cu care mă voi întâlni, oare e înalt, slab, binedispus sau morocănos, câți ani are, ce anume face cât eu aștept, cu ce își ocupă timpul, oare cum se comportă în afara ușii, ce așteptări are el de la mine, oare cum va decurge întâlnirea? Și multe alte întrebări de parcă în spatele fiecărei uși închise se derulau Cronicile din Narnia și numai eu nu aveam acces la ele.

Apoi am devenit psihoterapeut și am ajuns eu după ușa închisă. Întrebările le-am păstrat o perioadă, apoi am învățat că fiecare client nou creează în cabinetul de psihoterapie propriul său tărâm magic, propria lui Narnia. În consecință, mi-am dat seama că e mai puțin important ce rol vreau eu să joc (adică ce așteptări am eu), ci mult mai important ce rol mi se atribuie de către client (Oare am să fiu Leu sau Vrăjitoare?). Așa că am renunțat să îmi mai pun întrebări legate de viitorii mei clienți și am început să îi primesc și pur și simplu să FIU prezentă pentru ei.

Curiozitatea nu m-a părăsit însă. Iar ea mă ajută să empatizez cu omul care așteaptă în fața ușii închise a cabinetului și să știu că e curios de ce anume va descoperi dincolo de ușă și mai ales pe cine anume. Dar ce anume este dincolo de ușa închisă depinde și de cine pășește în cabinet și de așteptările sale. (Un fel de „depinde cine întreabă!”.) Desigur că terapeutul nu este un iluzionist care să se transforme la fiecare nouă apariție, dar contextul terapeutic în sine este unul magic pentru că permite construirea procesului terapeutic în funcție de așteptările și nevoile clientului. Da, magic pentru că uneori pare incredibil cum puterea simplei prezențe poate declanșa schimbarea!

Referitor la aceasta, recent într-o discuție, un om curios ca și mine mi-a spus că nu înțelege cum poate cineva să vină așa la o persoană pe care nu a mai întâlnit-o niciodată și să îi dezvăluie lucruri foarte intime despre propria persoană sau despre relațiile sale. Și n-am știut ce să îi spun pentru că eu nu mi-am pus niciodată problema în felul acesta. Nu m-am gândit nici o secundă că omul din fața mea, care vine la psihoterapie, nu ar vrea să îmi împărtășească acele lucruri – în fond nu acesta este motivul pentru care a venit? Da, am înțeles desigur că unele lucruri sunt mai greu de împărtășit decât altele, dar mi-am amintit de fiecare dată că sunt acolo să înțeleg și nu să judec și am reamintit acest lucru și omului din fața mea, dacă a fost cazul.

Am realizat totuși o dată cu această întrebare că deși credeam că am renunțat la așteptările mele legate de persoana care va veni, mai am totuși una – ca omul din fața mea să înțeleagă că voi face tot ce pot pentru binele său. Și că e posibil ca el să nu fie mulțumit de ce a găsit după ușa închisă, dar eu știu că am fost acolo în mod autentic, prezentă!, cu calm și înțelegere.

Dincolo de ușa închisă psihoterapeutul este întotdeauna singur. E singur și pentru simplul motiv că omul din fața ușii nu și-l poate imagina ca fiind terapeutul altcuiva, ci doar în postura de terapeut al său. Dacă el, clientul e în fața ușii închise, terapeutul nu poate fi decât singur, iar pentru unii clienți poate fi chiar dificil să gestioneze ideea că terapeutul nu este doar terapeutul lor, ci și al altora.

Dar terapeutul e cu adevărat deseori singur în cabinet, e singur în relația cu clientul din fața sa și e de multe ori singur în propria sa dezvoltare. Fiecare experiență din cabinetul de psihoterapie este una individuală și nu poate fi decât subiectivă. În fond, dacă ai înlocui un terapeut cu alt terapeut, procesul terapeutic ar fi cu siguranță diferit, un alt tărâm magic s-ar deschide. Iar acest lucru se întâmplă și pentru că relația terapeutică, la fel ca alte relații inter-personale are nevoie de un soi de „potriveală”, de o anume doză de compatibilitate. S-ar putea ca omul de după ușa închisă să fie nepotrivit pentru rolul pe care i l-a pregătit clientul. Se întâmplă și așa, dar asta nu înseamnă neapărat că e un actor prost sau un terapeut nepregătit, ci doar unul care nu se potrivește așteptărilor clientului. Iar până la urmă, Clientul vrea un terapeut care să îi confirme ceea ce știe deja sau unul care să îl scoată din zona de confort?

Am scris toate acestea gândindu-mă că Psihoterapeutul e ca un artist care se pregătește de spectacol, pentru un rol pe care nu îl știe încă, dar pentru care a învățat să fie prezent, profesionist, autentic. E un rol de suport (supporting actor) desigur, pentru că în rolul principal va fi mereu Clientul, dar filmul va fi cu siguranță unul de Oscar.

Scurt reminder pentru neinițiați: Chiar dacă ușa camerei e uneori închisă, sufletul e mereu deschis.

Cu drag,

Mădălina Belcescu

Psihoterapeut de familie şi cuplu în supervizare

http://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie

Referințe:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cronicile_din_Narnia
http://www.elefant.ro/carti/carti-pentru-copii/grupe-de-varsta/viii-iii-...
http://oscar.go.com/nominees