Prizonier în propria viață
by Daniela Murgu

Evenimente, oameni, locuri … roluri, viață.

Cine și-ar fi imaginat că rolul cel mai plin de suferință, este o alegere atât de subtilă a personalității, venită din tiparele “descărcate” implicit în noi la naștere de părinți, tipare pe care ei le-au jucat atât de sârguincios?

Cine și-ar fi imaginat că identificarea cu rolul de care vrei să scapi cel mai mult este cel pe care nu-l observi nici atunci când e jucat la intensitate maximă? Cu atât mai mult atunci când manifestarea lui în joc, aduce cea mai multă suferință.

Îi caut privirea, citesc în ochii ei curaj. Curajul de a recunoaște, curajul de a înfrunta neputiința, curajul de a se accepta și-o întreb: ce s-a întâmplat. Prezența unei singure persoane, îmi povestește, revenită după un an în aceeași formulă, și doar în vizită, ne-a reașezat în rolurile vechi atât de ușor! Nici n-am simțit. Eu – victima, el – călăul, iar ea – salvatorul meu; triunghiul s-a reinstaurat instant. Jocul a fost cel mai dur de până acum. Moartea era prezentă, frica iși  reluase locul, paralizându-mi mintea. De fapt uitasem de mine din nou și asta mă durea cel mai mult. Mă chinuia lipsa înțelegerii; de ce s-a întâmplat din nou și de ce cu atât de multă intensitate? Răspunsul durerii a venit … “el – călăul e reflexia ta, a corpului tău pierdut în singurătate și respins de tine, reflexia a tot ceea ce ți-ai negat vieți nenumărate, iar ea – salvatorul, este frica ta de a-ți recunoaște puterea, de a-ți accepta adevăratul eu, e credința ta falsă că ești nedemnă de tine, că ești slabă și trebuie să fii salvată mereu. Rolurile renegate s-au manifestat în cei de langă tine, crescând în intensitate pe masură ce conștiența își recucerește locul în tine. Forța cu care a venit ultimul joc a fost una devastatoare tocmai pentru a-ți da un nou impuls să crezi!” Și s-a făcut liniște …

Corpul meu pierdut? Trebuie să fiu salvată mereu? Chiar cu prețul unei vieți? Și m-am întors în scena proaspătă încă în mine, privind-o de deasupra; cât de chinuit era călăul, cât de disperat urla la mine, răvășit de acceași durere care pe mine mă paralizase! Dependența de substanță era singurul lui aliat. Doar așa reușea să supraviețuiască cărând în el, pe lângă toate tiparele, ceva ce nu-i aparținea și despre care nu știa.. O secundă mi-a fost suficientă să  recunosc în el ceea ce am renegat: o parte din mine!… am decis să mi-o primesc înapoi și să o îngrijesc reintegrând-o în mine. Ușor îmi întorc privirea către salvatorul meu. Doamne cât de tânără e! Și pare să fie copilul meu. Cât de mult se străduiește să-și păstreze cumpătul în ura pe care o are față de el, tatăl ei! Și-mi dau seama că rolul ei este de fapt al meu. Întind mâna și mi-l iau înapoi, mă îmbrac cu el și mă uit la mine; mă miros, mă studiez, mă întreb cum arăt, iar reflexia mea îmi spune: “ți se potrivește perfect!”. Înțelegerea mă cuprinde: eu depind doar de mine și rolurile se reașează. Ea își recapătă adolescența și independența, după care tânjea doar pentru că eu i le foloseam fără știe și fără să știu. Le primisem moștenire. Odată acceptat schimbul, transmiterea transgenerațională s-a încheiat: eu sunt mama iar ea este fiica mea. Ca urmare, corpul ei se reîntregește, mintea ei se recunoaște pe sine; durerea pe care o reclamă este altfel, fără suferință, fără împotrivire, fără ură, doar este. Iar somnul pentru ea acum, este singurul medicament.

Bucuria vieții mă cuprinde, gratiile dispar și expresii care-mi așteptau la ușa minții mă pătrund și înțeleg ceea ce mi-a spus un prieten odată: cât de stupidă poți să fii, să crezi că făcând mereu același lucru, vei putea obține un alt rezultat? Și mai înțeleg afirmația unui scriitor, muzician și discipol în viață: “iar cei care sunt obișnuiți să moară, nu vor putea să vă mai vadă…”

Ascultând-o râman câteva clipe nemișcată întrebându-mă cine am fost eu în întâlnire, clientul sau terapeutul???

Cu iubire!

Daniela Murgu

Psihoterapeut în formare

Școala Sistemică de formare by Gamma Institute

https://www.scoalasistemica.ro/news/formare-psihoterapie-sistemica-de-fa...