Despre responsabilitatea schimbării
by psih. Mădălina Belcescu

M-am întrebat în ultimul timp care sunt responsabilitățile mele ca psihoterapeut și cât de mult am voie să influențez deciziile clienților mei. Primul răspuns care vine la această întrebare este acela că terapeutul nu are voie să influențeze în nici un fel deciziile clienților săi – el/ea doar ascultă și ghidează, oferă perspective, recadrează, îl ajută pe client să caute singur explicații și răspunsuri.

De fapt, modul în care îi putem noi influența pe ceilalți nu este neapărat un act conștient și deseori se întâmplă fără să ne dăm seama, deși suntem prezenți, conștienți, autentici. De multe ori am auzit de la clienții mei – la scurt timp după sau la foarte mult timp după aceea – aspecte pe care le-am menționat doar în treacăt, perspective cu care nu au fost de acord sau pe care le-au negat cu desăvârșire ca aparținându-le – devenind acceptate, procesate, internalizate, utilizate spre beneficiul propriu. Uneori au fost doar unele cuvinte simple care au creat schimbarea și pe care am avut senzația că nici nu le-au auzit. Mi-am amintit încă o dată, că ora de terapie este doar una din săptămână, dar funcționează ca reminder pentru toate celelalte în care clientul nu are lângă el vocea terapeutului care îi spune: „Hai să ne uităm și altfel la problema ta!”

Când vin la terapie, clienții sunt într-o poziție de vulnerabilitate (unii se protejează mai mult, alții mai puțin) și de multe ori le este greu să se oprească și să se uite în interiorul propriu, mai ales dacă nu au acest exercițiu. În acest context, clienții vin ca să găsească în terapie (și implicit în pro-motorul terapiei – psihoterapeutul) un reper, un punct de sprijin și de siguranță. Vin pentru ca expertul să le redea speranța, dar și ca el să le stimuleze iluziile, fantasmele și să le alunge monștrii de sub pat și din viață. Se creează o relație de putere care este inițial înclinată în defavoarea clientului, iar acesta face, din punctul meu de vedere, o demonstrație de curaj în a se uita la propria vulnerabilitate, în o accepta și, mai ales, în a conștientiza – de multe ori pentru prima dată – propria responsabilitate în a fi fericit.

Revenind la rolul terapeutului, am înțeles cu atât mai mult responsabilitatea mea față de clientul din cabinet. Am înțeles că suntem – în calitate de terapeuți și nu numai – ecrane de proiecție pentru clienții noștri, figuri de atașament redobândite, relee de iubire și conștiință. Suntem responsabili pentru ce emitem, pentru ce transmitem către ceilalți, dar și „ceilalți” sunt responsabili pentru ce își iau de la noi. Atunci când clientul învață (sau își amintește) să își utilizeze puterea personală, relația de terapie se schimbă, se transformă mai mult într-un parteneriat și mai puțin într-un ghidaj.

Rolul meu – din poziția de profesionist – este să îl ajut pe client să își recapete puterea personală și să îl ajut să își identifice blocajele care îl mențin în zona de vulnerabilitate și de victimizare. Și atunci mă întreb: cât de mult insist ca omul din fața mea să facă o schimbare a vieții proprii, atunci când el se păstrează în poziția de victimă și își sabotează căile de ieșire de acolo? Cât de directivă pot fi în a-l stimula pe omul din fața mea să declanșeze schimbarea și să își folosească timpul mai cu folos decât o face acum? De multe ori le spun oamenilor că atunci când vor fi pregătiți să facă o schimbare, vor ști. Dar dacă nu vor fi niciodată pregățiți să își asume responsabilitatea pentru propria fericire? Care este poziția terapeutului atunci?

Eu m-am decis să fiu cu adevărat promotorul schimbării și mai puțin cel al stagnării în poziția de victimă. Și voi responsabiliza clienții să își asume (în ritmul lor) propriile instrumente ale puterii. Suntem responsabili pentru ce emitem, pentru ce transmitem către ceilalți, dar și „ceilalți” sunt responsabili pentru ce își iau de la noi. Așadar, și eu la rândul meu sunt responsabilă pentru ce îmi iau de la clienții mei, și aleg să văd în ei puterea schimbării personale și mai puțin pe cea de victimă.

Concret, voi scoate la suprafață menținerea constantă în poziția de victimă și auto-sabotarea, voi cere mai mult decât cred clienții că pot schimba, stimulând în același timp potențialul de creștere și transformare al omului de lângă mine și voi opri procesele terapeutice care s-au transformat în plângeri constante, ineficiente. Pentru că, atunci când eu sunt releu de iubire, voi refuza să primesc doar nevoi, frustrări, reproșuri, și îi voi stimula pe clienți să își găsească visele, speranțele, dorințele ascunse și puterea de a le transforma în realitate. Deci, la treabă!

PS: Voi cum faceți? Cât de directivi sunteți față de clienții voștri și care este momentul în care alegeți să schimbați voi ceva în procesul terapeutic?

Cu drag,

Mădălina Belcescu

Psihoterapeut de familie şi cuplu

https://www.gammainstitute.ro/ro/sanatate/servicii-psihologie