Jurnalul unui terapeut: Ceașca de cafea care nu se spăla singură
by Diana Muntean

Adeseori, terapeuții fac apel la experiențele proprii pe parcursul anevoiosului și fascinantului drum al cunoașterii, al creșterii personale  și profesionale. Experiențele noastre sunt resurse la îndemână, condimentate emoțional, detaliate contextual, pictate ca niște tablouri în care personajele se pot mișca în voie. Ele pot suferi prelucrări multiple, sub diferite forme, până la decantarea unor concluzii folositoare din punct de vedere terapeutic și al dezvoltării personale. Empatia este o calitate pe care nu de puține ori o putem îmbunătăți făcând apel la acest proces al prelucrărilor multiple și profunde. Uneori ideea de bază apare instantaneu, alteori necesită eforturi sistematice sau îndelungate. Nu de puține ori, când lucrurile scapă înțelegerii, încerc să-mi activez ceva din acest bagaj mnezico-emoțional care să rezoneze empatic cu cel din fața mea, iar atunci când nu găsesc un lucru relevant în acord cu situația, imaginația preia frâiele.

N-oi fi vreun mare înțelept care să scrie povești, dar amintiri am destule. Și culegând una dintr-un colț îndepărtat, prăfuit al memoriei, am să vă spun o poveste adevărată, care s-a petrecut pe vremea când eram proaspătă absolventă de liceu sanitar, după ani de examene, trudă și sacrificii, cufundată în imperiul idealismului vârstei.

Într-una dintre primele zile de slujbă, îmbrăcată în halat alb, cu bonetă standard pe cap, uimită de toate cele și venind doar cu marea dorință de a mă integra și profesa impecabil, am fost invitată, într-o dimineață, la o cafeluță, alături de echipa de medici, asistente medicale și infirmiere. O atmosferă prietenească, destinsă, cu zâmbete multe și glume pe seama noviciei mele (pe care le-am perceput ca un pe mod de inițiere a comunicării), oameni calzi și primitori, profesioniști în toată regula. Eu stingherită, cu un ochi în cafea, cu altul la ceilalți, cu gesturi și cuvinte calculate - să nu mă fac de râs - pentru că era prima dată când ajungeam într-un mediu de oameni maturi - "pe propriile picioare" - și voiam să dovedesc că tinerii ca mine se pot integra discret și responsabil, etc....Toate bune și frumoase, lumea și-a savurat cafeaua, asistentele medicale mai vechi și medicii lasă ceștile pe măsuță și se ridică la treabă. O infirmieră cu state vechi de plată se strecoară insesizabil, adună pripit, cu gesturi oarecum brutale, ceștile goale de cafea și țuști, în chiuvetă cu ele, la spălat! Eu, încă pe scaun, mai gândesc două secunde: dacă "cei mari" s-au ridicat, ăsta probabil e semnalul că momentul de respiro s-a terminat. Așa că mă ridic ușurel și mă iau după ei, spre îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. Ceașca mea de cafea a rămas pe măsuță, printr-un mimetism automat, atemporal, neconștientizat: "dacă toți au făcut așa, probabil este o practică curentă, voi face la fel".

Nu apuc să ies pe ușă, că o voce aspră, de femeie, se furișează pe după ușă, dinspre partea unde era chiuveta: "Domnișoară, să știi că ceașca de cafea nu se spală singură!"; "O, pardon? Mi s-a părut că toți ceilalți au făcut la fel și am crezut că regimul se aplică și pentru mine"; "Nu, drăguță, eu fac asta pentru medici și personalul veteran, dumneata poți să ți-o speli singurică, că ești nouă aici!" (...gândul meu continuă gâtuit, ofensat, în interiorul capului, cu pulsații cardiace accelerate, cvasi-ironic: "și urăsc să spăl ceștile ăstora și să curăț după ei, dar mă forțează ierarhia și rolul, dar ție îți spun, ca să nu ți se urce la cap...").

Și uite așa, bun-înțeles că mi-am spălat ceșcuța de cafea, ca un copil cuminte și cu bun simț, naiv, așa cum m-au crescut părinții și regimul opresiv comunist. M-am simțit stânjenită și umilită, neacceptată și "pusă la respect".

Dar de atunci, când sunt servită cu o cafea, mi-am făcut un obicei din a-mi spăla mereu ceașca (în amintirea acelei infirmiere) - dacă gazda nu insistă să stau liniștită ca un musafir ce mă aflu - și am înțeles că nimeni nu mi-e dator cu nimic, nici măcar cu un gest atât de mic. Atunci am mai înțeles câte sensuri ascunse zac într-o simplă ceașcă din care s-a băut cafeaua, lăsată în așteptarea cuiva care s-o spele...și au mai persistat niște idei, nu toate cu valoare de adevăr, dar cel puțin cu o varianță de utilitate:

•  când cineva spală după tine, nu înseamnă că este neapărat visul vieții lui/ei;
•  oamenii fac unele lucruri care nu le plac, doar în virtutea rolurilor sociale pe care le ocupă;
•  ca să ai îndrăzneala s-o spui, e suficient să fii mai în vîrstă, dar nu neapărat necesar. Se poate să înveți de tânăr această abilitate, numită asertivitate;
•  să-ți speli ceașca de cafea e un gest care presupune un efort infinitezimal pentru tine, însă poate semnifica un sac de respect pentru celălalt;
•  să nu ți-o speli la serviciu, cultural vorbind, poate însemna că ai fost acceptat într-o poziție ierarhică clară. La slujbă nu ești musafir, iată, diferența e dată de context!
•  e un cadou de iubire când cineva îmi face o cafea și spală ceașca, mă simt acceptată. Dar nu mă supăr când nu se întâmplă asta. Pentru unii, o anumită semiotică nu are importanță!

 Cu drag,
Psihoterapeut în formare Diana Muntean
Școala Sistemică de Formare by Gamma Institute
https://www.scoalasistemica.ro/news/formare-complementara-psihoterapie-s...